>

 Directivă număr 2004/35/CE din 2004-04-21 00:00:00 privind responsabilitatea pentru prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului



32004L0035  

DIRECTIVA 2004/35/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI

din 21 aprilie 2004

privind responsabilitatea pentru prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 175 alineatul (1),

având în vedere propunerea Comisiei[1],

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European[2],

după consultarea Comitetului Regiunilor,

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută în articolul 251 din tratat[3], având în vedere proiectul comun aprobat de comitetul de conciliere la 10 martie 2004,

întrucât:

(1)       Actualmente, în Comunitate există numeroase aşezări poluate care prezintă riscuri grave pentru sănătate, iar pierderea biodiversităţii s-a accelerat în mod dramatic în ultimele decenii. Absenţa unor acţiuni ar putea duce la o poluare şi mai mare a aşezărilor şi la pierderi şi mai mari ale biodiversităţii în viitor. Prevenirea şi remedierea, în cea mai mare măsură posibilă, a daunelor aduse mediului contribuie la realizarea obiectivelor şi la aplicarea principiilor politicii comunitare în domeniul mediului, în conformitate cu tratatul. La luarea deciziilor privind modul de remediere a daunelor, ar trebui să se ţină cont de condiţiile locale.

(2)       Prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului ar trebui să se pună în aplicare conform principiului „poluatorul plăteşte” prevăzut în tratat şi în conformitate cu principiul dezvoltării durabile. Prin urmare, principiul fundamental al prezentei directive ar trebui să fie cel conform căruia un operator a cărui activitate a cauzat o daună asupra mediului sau o ameninţare iminentă de producere a unei asemenea daune trebuie să răspundă financiar, pentru a-i determina pe operatori să adopte măsuri şi practici menite să minimizeze riscurile de producere a unor daune asupra mediului, astfel încât să se reducă obligaţiile financiare la care sunt expuşi.

(3)       Deoarece obiectivul prezentei directive, şi anume stabilirea unui cadru comun pentru prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului la un cost rezonabil pentru societate, nu poate fi realizat suficient de bine de către statele membre şi, prin urmare, poate fi realizat mai bine la nivel comunitar, datorită extinderii prezentei directive şi a implicaţiilor ei legate de alte dispoziţii comunitare, şi anume Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice[4], Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică[5] şi Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a cadrului comunitar de acţiune în domeniul strategiei apelor[6], Comunitatea poate să ia măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii prevăzut în articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, prevăzut în articolul menţionat anterior, prezenta directivă nu prevede decât ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

(4)       Daunele aduse mediului se referă, de asemenea, la daunele cauzate de elementele prezente în aer, în măsura în care acestea dăunează apelor, solului sau speciilor sau habitatelor naturale protejate.

(5)       Ar trebui să se definească noţiunile indispensabile interpretării şi aplicării corecte a regimului prevăzut în prezenta directivă, în special în ceea ce priveşte definirea daunelor aduse mediului. Dacă noţiunea în cauză derivă dintr-o altă prevedere legislativă comunitară relevantă, aceeaşi definiţie ar trebui utilizată pentru a favoriza utilizarea criteriilor comune şi o aplicare uniformă.

(6)       Speciile şi habitatele naturale protejate pot fi definite, de asemenea, prin trimitere la speciile şi habitatele naturale protejate în temeiul legislaţiei naţionale privind conservarea naturii. Totuşi, ar trebui să se ţină cont de situaţiile speciale în care legislaţiile comunitare sau legislaţiile naţionale echivalente prevăd anumite derogări la nivelul protecţiei mediului.

(7)       În scopul evaluării daunelor asupra solului, definite în prezenta directivă, este de dorit să se recurgă la proceduri de evaluare a riscurilor pentru a determina în ce măsură sănătatea oamenilor ar putea fi afectată.

(8)       Prezenta directivă ar trebui să se aplice, în ceea ce priveşte daunele aduse mediului, activităţilor profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea oamenilor sau pentru mediu. Aceste activităţi ar trebui să se identifice, în principiu, având în vedere legislaţia comunitară pertinentă ce prevede cerinţe de reglementare în ceea ce priveşte anumite activităţi sau practici considerate ca prezentând un risc real sau potenţial pentru sănătatea oamenilor sau mediu.

(9)       De asemenea, prezenta directivă se aplică, în ceea ce priveşte daunele aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate, tuturor activităţilor profesionale în afara celor identificate deja direct sau indirect în legislaţia comunitară ca prezentând un risc real sau potenţial pentru sănătatea oamenilor sau pentru mediu. În acest caz, operatorul nu trebuie să răspundă în temeiul prezentei directive decât în cazul în care a comis o eroare sau o neglijenţă.

(10)    Ar trebui să se ţină seama în mod expres de Tratatul Euratom şi de convenţiile internaţionale relevante, precum şi de legislaţia comunitară care reglementează în mod mai complet şi mai strict orice activitate ce intră sub incidenţa domeniului de aplicare a prezentei directive. Prezenta directivă, care nu prevede reguli suplimentare privind conflictul de drept atunci când specifică puterea autorităţilor competente, nu aduce atingere regulilor privind competenţa internaţională a tribunalelor, prevăzute inter alia în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială[7]. Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice activităţilor desfăşurate în principal în interesul apărării naţionale şi securităţii internaţionale.

(11)    Prezenta directivă are scopul de a preveni şi remedia daunele aduse mediului şi nu afectează drepturile de compensaţie pentru daunele tradiţionale acordate în temeiul acordurilor internaţionale relevante de reglementare a răspunderii civile.

(12)    Mai multe state membre sunt părţi la acorduri internaţionale referitoare la răspunderea civilă în anumite domenii. Aceste state membre ar trebui să poată rămâne părţi la aceste acorduri după intrarea în vigoare a prezentei directive, în timp ce alte state membre ar trebui să beneficieze în continuare de posibilitatea de a deveni părţi la aceste acorduri.

(13)    Nu toate formele de daune aduse mediului pot fi remediate prin intermediul unui regim de răspundere. Pentru ca acesta să funcţioneze, este nevoie de unul sau mai mulţi poluatori identificabili, dauna ar trebui să fie concretă şi cuantificabilă şi ar trebui stabilită o legătură de cauzalitate între daună şi poluatorul sau poluatorii identificaţi. Răspunderea nu constituie, prin urmare, un instrument adecvat pentru poluarea răspândită şi difuză, în cazul căreia este imposibil să se stabilească o legătură directă între efectele negative asupra mediului şi acţiunile sau lipsa acţiunilor anumitor actori individuali.

(14)    Prezenta directivă nu se aplică prejudiciilor personale, celor aduse proprietăţii private sau pierderilor economice şi nu afectează drepturile care rezultă din aceste categorii de prejudicii.

(15)    Deoarece prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului este o sarcină care contribuie direct la punerea în aplicare a politicii comunitare în domeniul mediului, autorităţile publice ar trebui să garanteze aplicarea şi executarea corectă a regimului prevăzut în prezenta directivă.

(16)    Refacerea mediului ar trebui să se efectueze în mod eficient, asigurându-se realizarea obiectivelor pertinente. În acest scop, ar trebui să se definească un cadru comun a cărui punere în aplicare corectă ar trebui să fie supravegheată de autoritatea competentă.

(17)    Ar trebui să se prevadă dispoziţiile corespunzătoare pentru cazurile în care se produc mai multe daune asupra mediului, autoritatea competentă neputând să asigure adoptarea tuturor măsurilor necesare de remediere în mod simultan. În acest caz, autoritatea competentă ar trebui să aibă dreptul să decidă care dintre daunele aduse mediului trebuie remediată în primul rând.

(18)    Conform principiului „poluatorul plăteşte”, un operator care cauzează o daună gravă mediului sau este sursa unei ameninţări iminente de producere a unei asemenea daune ar trebui să suporte, în principiu, costurile legate de măsurile de prevenire sau de remediere necesare. În cazurile în care o autoritate competentă acţionează, ea însăşi sau prin intermediul unui terţ, în locul unui operator, această autoritate ar trebui să se asigure că cheltuielile pe care le-a suportat vor fi recuperate de la operator. De asemenea, operatorii ar trebui să suporte, în ultimă instanţă, costul evaluării daunelor aduse mediului şi, după caz, al evaluării ameninţării iminente de producere a unor asemenea daune.

(19)    Statele membre pot să prevadă un calcul forfetar al cheltuielilor administrative, judiciare şi de executare, precum şi al altor cheltuieli generale ce trebuie recuperate.

(20)    Un operator nu ar trebui să fie obligat să suporte costurile legate de acţiunile de prevenire sau de remediere întreprinse în temeiul prezentei directive, dacă dauna respectivă sau ameninţarea iminentă de producere a unei asemenea daune este rezultatul unor evenimente independente de voinţa sa. Statele membre pot să prevadă că operatorul care nu a comis vreo eroare sau vreo neglijenţă nu suportă costurile referitoare la măsurile de remediere, dacă dauna respectivă se datorează unor emisii sau evenimente autorizate în mod explicit sau al căror caracter dăunător nu putea fi cunoscut în momentul în care a avut loc evenimentul sau emisia.

(21)    Operatorii ar trebui să suporte costurile legate de măsurile de prevenire, când aceştia ar fi trebuit neapărat să ia aceste măsuri pentru a se conforma actelor cu putere de lege şi actelor administrative sau condiţiilor permiselor sau autorizaţiilor ce le reglementează activităţile.

(22)    Statele membre pot să stabilească reguli naţionale care să reglementeze afectarea costurilor în caz de cauzalitate multiplă. Statele membre pot să ţină cont, mai ales, de situaţia specială a utilizatorilor de produse care s-ar putea să nu fie consideraţi răspunzători de daunele aduse mediului în aceleaşi condiţii ca producătorii de asemenea produse. În acest caz, împărţirea răspunderii ar trebui determinată în conformitate cu legislaţia naţională.

(23)    Autorităţile competente ar trebui să poată să îşi recupereze costurile măsurilor de prevenire sau de remediere de la un operator într-o perioadă rezonabilă de timp de la data la care măsurile respective au luat sfârşit.

(24)    Este necesar să se garanteze existenţa unor mijloace eficiente de punere în aplicare şi de executare, asigurând o protecţie adecvată a intereselor legitime ale operatorilor în cauză, precum şi ale altor părţi interesate. Autorităţile competente ar trebui să fie responsabile de sarcinile specifice pentru care ar dispune de o putere discreţionară administrativă corespunzătoare, în special în ceea ce priveşte evaluarea importanţei daunelor şi determinarea măsurilor de remediere ce ar trebui întreprinse.

(25)    Persoanele afectate sau susceptibile de a fi afectate de o daună adusă mediului ar trebui să aibă dreptul să ceară autorităţii competente să ia măsuri. Totuşi, protecţia mediului este un interes difuz pentru care persoanele particulare nu acţionează întotdeauna sau nu sunt întotdeauna în măsură să acţioneze. Prin urmare, organizaţiile neguvernamentale care activează în domeniul protecţiei mediului ar trebui să aibă şi ele posibilitatea să contribuie în mod adecvat la punerea în aplicare eficientă a prezentei directive.

(26)    Persoanele fizice sau juridice relevante ar trebui să aibă acces la procedurile de revizuire a deciziilor, acţiunilor sau lipsei de acţiune ale autorităţii competente.

(27)    Statele membre ar trebui să ia măsuri pentru a-i încuraja pe operatori să recurgă la asigurări sau alte forme de garanţie financiară şi să dezvolte instrumente şi pieţe de garanţie financiară pentru a asigura o acoperire eficientă a obligaţiilor financiare reglementate de prezenta directivă.

(28)    Dacă o daună adusă mediului afectează sau este susceptibilă să afecteze mai multe state membre, aceste state membre ar trebui să coopereze pentru a asigura acţiuni corespunzătoare şi eficiente de prevenire şi de remediere a daunei respective. Statele membre pot să încerce să recupereze costurile legate de acţiunile de prevenire şi de remediere.

(29)    Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să menţină sau să adopte dispoziţii mai stricte privind prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului; nu ar trebui să împiedice nici adoptarea de către statele membre a unor măsuri corespunzătoare în cazul în care ar putea avea loc o dublă recuperare a costurilor ca urmare a acţiunilor concomitente întreprinse de o autoritate competentă în temeiul prezentei directive şi de către o persoană a cărei proprietate este afectată de dauna adusă mediului.

(30)    Dispoziţiile prezentei directive nu ar trebui să se aplice daunelor cauzate înainte de expirarea termenului de punere în aplicare a acesteia.

(31)    Statele membre ar trebui să raporteze Comisiei experienţa acumulată în procesul de punere în aplicare a prezentei directive, pentru a permite Comisiei să examineze, ţinând cont de impactul asupra dezvoltării durabile şi de riscurile ecologice care pot apărea în viitor, oportunitatea unei eventuale revizuiri a prezentei directive,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1 Obiectul

Prezenta directivă are ca obiect stabilirea unui cadru de răspundere pentru daunele aduse mediului bazat pe principiul „poluatorul plăteşte”, pentru a preveni şi a remedia daunele aduse mediului.

Articolul 2 Definiţii

În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

1.          „daună adusă mediului” înseamnă:

(a)       daunele cauzate speciilor şi habitatelor naturale protejate, adică orice daună care are efecte negative grave asupra constituirii sau menţinerii unei stări favorabile de conservare a unor asemenea habitate sau specii. Importanţa impactului acestor daune se evaluează în raport cu starea iniţială, ţinându-se cont de criteriile prevăzute în anexa I.

Daunele cauzate speciilor şi habitatelor naturale protejate nu cuprind efectele negative identificate anterior care rezultă dintr-o acţiune a unui operator care a fost autorizată în mod expres de către autorităţile competente în conformitate cu dispoziţiile de punere în aplicare a articolului 6 alineatele (3) şi (4) sau a articolului 16 din Directiva 92/43/CEE sau a articolului 9 din Directiva 79/409/CEE sau, în cazul habitatelor şi al speciilor care nu sunt reglementate de legislaţia comunitară, în conformitate cu dispoziţiile echivalente ale legislaţiei naţionale privind conservarea naturii.

(b)       daunele aduse apelor, şi anume daunele care au efecte negative grave asupra stării ecologice, chimice şi/sau cantitative şi/sau asupra potenţialului ecologic, definite în Directiva 2000/60/CE, ale apelor în cauză, cu excepţia efectelor negative pentru care se aplică articolul 4 alineatul (7) din directiva menţionată anterior;

(c)       daunele aduse solului, şi anume orice contaminare a solului care creează un risc semnificativ de consecinţe negative asupra sănătăţii oamenilor prin introducerea directă sau indirectă în suprafaţa solului sau în interiorul solului a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme;

2.          „daună” înseamnă o modificare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale care pot surveni direct sau indirect;

3.          „specii şi habitate naturale protejate” înseamnă:

(a)       speciile menţionate în articolul 4 alineatul (2) din Directiva 79/409/CEE sau enumerate în anexa I la aceeaşi directivă sau cele enumerate în anexele II şi IV la Directiva 92/43/CEE;

(b)       habitatele speciilor menţionate în articolul 4 alineatul (2) din Directiva 79/409/CEE sau enumerate în anexa I la aceeaşi directivă sau enumerate în anexa II la Directiva 92/43/CEE, habitatele naturale enumerate în anexa I la Directiva 92/43/CEE şi locurile destinate reproducerii sau cele de odihnă ale speciilor enumerate în anexa IV la Directiva 92/43/CEE; şi

(c)       în cazurile în care un stat membru decide astfel, orice habitat sau specie care nu au fost enumerate în anexele menţionate anterior, desemnate de către statul membru în scopuri echivalente cu cele prevăzute în aceste două directive;

4.          „stare de conservare”:

(a)       în ceea ce priveşte un habitat natural, ansamblul influenţelor exercitate asupra unui habitat natural, precum şi asupra speciilor tipice pe care le adăposteşte, care pot afecta pe termen lung extinderea lui naturală, structura şi funcţiile lui, precum şi supravieţuirea pe termen lung a speciilor tipice, după caz, pe teritoriul european al statelor membre în care se aplică tratatul, pe teritoriul unui stat membru sau în arealul natural al acestui habitat;

Starea de conservare a unui habitat natural se consideră „favorabilă”, dacă:

―             arealul său natural şi zonele pe care le acoperă în interiorul acestui areal sunt stabile sau în creştere,

―             structura şi funcţiile specifice necesare menţinerii sale pe termen lung există şi sunt susceptibile să-şi continue existenţa într-un viitor previzibil, şi

―             starea de conservare a speciilor tipice pe care le adăposteşte este favorabilă în conformitate cu definiţia de la litera (b);

(b)       în ceea ce priveşte o specie, ansamblul influenţelor asupra speciei respective care pot afecta pe termen lung răspândirea şi importanţa populaţiei sale, după caz, pe teritoriul european al statelor membre în care se aplică tratatul, pe teritoriul unui stat membru sau în arealul natural al speciei respective.

Starea de conservare a unei specii se consideră „favorabilă”, dacă:

―             datele referitoare la dinamica populaţia speciei respective arată că aceasta se menţine pe termen lung ca element viabil al habitatului său natural,

―             arealul natural al speciei nu se reduce şi nu este susceptibil să se reducă într-un viitor previzibil şi

―             există şi, probabil, va continua să existe un habitat suficient de mare pentru a menţine pe termen lung populaţia pe care o adăposteşte;

5.          „ape” înseamnă toate apele reglementate de Directiva 2000/60/CE;

6.          „operator” înseamnă orice persoană fizică sau juridică, privată sau publică, care desfăşoară sau controlează o activitate profesională sau, dacă legislaţia naţională prevede acest lucru, căreia i s-a încredinţat o putere economică însemnată asupra funcţionării tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv titularul unui permis sau al unei autorizaţii pentru o astfel de activitate sau persoana care înregistrează sau notifică o astfel de activitate;

7.          „activitate profesională” înseamnă orice activitate desfăşurată în cadrul unei activităţi economice, afaceri sau întreprinderi, indiferent de caracterul său privat sau public, lucrativ sau nelucrativ;

8.          „emisie” înseamnă eliminarea în mediu, ca urmare a activităţilor umane, a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme;

9.          „ameninţare iminentă de producere a unei daune” înseamnă o probabilitate suficientă de a se produce o daună asupra mediului într-un viitor apropiat;

10.       „măsuri de prevenire” înseamnă orice măsuri luate ca răspuns la un eveniment, o acţiune sau lipsă de acţiune care a cauzat o ameninţare iminentă de producere a unei daune asupra mediului, pentru a preveni sau a limita respectiva daună;

11.       „măsuri de remediere” înseamnă orice acţiune sau combinaţie de acţiuni, inclusiv măsurile de atenuare sau măsurile intermediare menite să refacă, să reabiliteze sau să înlocuiască resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile deteriorate sau să furnizeze o alternativă echivalentă pentru aceste resurse sau servicii, în conformitate cu anexa II;

12.       „resurse naturale” înseamnă speciile şi habitatele naturale protejate, apele şi solurile;

13.       „servicii” şi „servicii legate de resursele naturale” înseamnă funcţiile asigurate de o resursă naturală în avantajul unei alte resurse naturale sau al publicului;

14.       „stare iniţială” înseamnă starea resurselor naturale şi a serviciilor, în momentul producerii daunei, care ar fi existat, dacă n-ar fi survenit dauna asupra mediului, estimată pe baza celor mai bune informaţii disponibile;

15.       „regenerare”, inclusiv „regenerare naturală”, înseamnă în cazul apelor, speciilor şi habitatelor naturale protejate, revenirea resurselor naturale prejudiciate sau a serviciilor deteriorate la starea lor iniţială şi, în cazul daunelor aduse solurilor, eliminarea oricărui risc considerabil de impact negativ asupra sănătăţii oamenilor;

16.       „costuri” înseamnă costurile justificate de necesitatea de a asigura o punere în aplicare corectă şi eficientă a prezentei directive, inclusiv costurile evaluării daunelor aduse mediului, ale ameninţării iminente de producere a unor astfel de daune, a opţiunilor de acţiune, precum şi a cheltuielilor administrative, judiciare şi de executare, costurile colectării datelor şi alte cheltuieli generale, precum şi costurile de monitorizare şi de supraveghere.

Articolul 3 Domeniul de aplicare

(1)       Prezenta directivă se aplică:

(a)       daunelor aduse mediului, prin exercitarea uneia dintre activităţile profesionale enumerate în anexa III, şi oricărei ameninţări iminente de producere a unor asemenea daune care este determinată de una dintre aceste activităţi;

(b)       daunelor aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate prin exercitarea uneia dintre activităţile profesionale, altele decât cele enumerate în anexa III, şi oricărei ameninţări iminente de producere a unor asemenea daune determinate de una dintre aceste activităţi, dacă operatorul a comis o eroare sau o neglijenţă.

(2)       Prezenta directivă se aplică fără să aducă atingere legislaţiei comunitare mai stricte care reglementează desfăşurarea uneia dintre activităţile care intră sub incidenţa domeniului de aplicare a prezentei directive şi fără să aducă atingere legislaţiei comunitare care prevede reguli privind conflictul de jurisdicţii.

(3)       Fără să aducă atingere legislaţiei naţionale relevante, prezenta directivă nu conferă părţilor private nici un drept de compensaţie, ca urmare a unei daune aduse mediului sau a unei ameninţări iminente de producere a unei asemenea daune.

Articolul 4 Excepţii

(1)       Prezenta directivă nu se aplică daunelor aduse mediului sau unei ameninţări iminente de producere a unei astfel de daune cauzate de:

(a)       un conflict armat, ostilităţi, un război civil sau o insurecţie;

(b)       un fenomen natural cu caracter excepţional, inevitabil şi irezistibil;

(2)       Prezenta directivă nu se aplică daunelor aduse mediului sau vreunei ameninţări iminente de producere a unei asemenea daune determinate de un incident a cărui răspundere sau compensaţie intră sub incidenţa domeniului de aplicare a uneia dintre convenţiile internaţionale menţionate în anexa IV, inclusiv orice modificare viitoare a acestor convenţii, în vigoare în statul membru respectiv.

(3)       Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului operatorului de a-şi limita răspunderea în conformitate cu legislaţia naţională de punere în aplicare a Convenţiei privind limitarea răspunderii pentru creanţele maritime (LLMC) din 1976, inclusiv orice modificare viitoare a acestei convenţii, sau a Convenţiei de la Strasbourg privind limitarea răspunderii în navigaţia interioară (CLNI) din 1988, inclusiv orice modificare viitoare a acestei convenţii.

(4)       Prezenta directivă nu se aplică riscurilor nucleare, daunelor aduse mediului sau ameninţării iminente de producere a unor astfel de daune care ar putea fi cauzate de activităţile reglementate de Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau de un incident sau de o activitate a căror răspundere sau compensaţie se află sub incidenţa domeniului de aplicare a unuia dintre instrumentele internaţionale enumerate în anexa V, inclusiv orice modificare viitoare a acestora.

(5)       Prezenta directivă se aplică exclusiv daunelor aduse mediului sau ameninţării iminente de producere a unor astfel de daune cauzate de o poluare difuză, dacă se poate stabili o legătură de cauzalitate între daune şi activităţile diferiţilor operatori.

(6)       Prezenta directivă nu se aplică activităţilor desfăşurate în principal în interesul apărării naţionale sau securităţii internaţionale sau activităţilor al căror unic scop este de a asigura protecţia împotriva catastrofelor naturale.

Articolul 5 Acţiunea de prevenire

(1)       În cazul în care nu a survenit încă o daună asupra mediului, dar există o ameninţare iminentă de producere a unei asemenea daune, operatorul ia, fără întârziere, măsurile de prevenire necesare.

(2)       Statele membre prevăd că, dacă este cazul şi în orice situaţie în care o ameninţare de producere a unei daune asupra mediului nu este eliminată în pofida măsurilor de prevenire luate de către operator, operatorul trebuie să informeze în cel mai scurt timp autoritatea competentă cu privire la toate aspectele relevante ale situaţiei respective.

(3)       Autoritatea competentă poate, în orice moment:

(a)       să solicite operatorului să furnizeze informaţii de fiecare dată când apare o ameninţare iminentă de producere a unei daune asupra mediului sau în cazul în care se suspectează o asemenea ameninţare iminentă;

(b)       să solicite operatorului să ia măsurile preventive necesare;

(c)       să-i dea operatorului instrucţiunile de urmat în ceea ce priveşte măsurile de prevenire care trebuie adoptate; sau

(d)       să ia ea însăşi măsurile de prevenire necesare.

(4)       Autoritatea competentă solicită operatorului să ia măsuri de prevenire. Dacă operatorul nu se achită de obligaţiile menţionate în alineatul (1) sau în alineatul (3) litera (b) sau (c), nu poate fi identificat sau nu este obligat să suporte costurile în temeiul prezentei directive, autoritatea competentă poate să ia ea însăşi aceste măsuri.

Articolul 6 Acţiunea de remediere

(1)       În cazul producerii unei daune asupra mediului, operatorul informează, fără întârziere, autoritatea competentă cu privire la toate aspectele relevante ale situaţiei şi ia:

(a)       toate măsurile practice pentru a controla, a limita, elimina sau gestiona imediat contaminanţii relevanţi şi/sau orice alţi factori dăunători, pentru a limita sau a preveni producerea unor noi daune aduse mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii oamenilor sau deteriorarea şi mai mare a serviciilor; şi

(b)       măsurile de remediere necesare în conformitate cu articolul 7.

(2)       Autoritatea competentă poate, în orice moment:

(a)       să solicite operatorului să furnizeze informaţii suplimentare privind producerea unei daune;

(b)       să ia toate măsurile practice, să solicite operatorului să ia măsuri practice sau să dea instrucţiuni operatorului cu privire la toate măsurile practice cu scopul de a controla, a limita, a elimina sau a gestiona imediat contaminanţii relevanţi şi/sau orice alţi factori dăunători, pentru a limita sau a preveni noi daune aduse mediului şi efectele negative asupra sănătăţii oamenilor sau deteriorarea şi mai mare a serviciilor;

(c)       să solicite operatorului să ia măsurile de remediere necesare;

(d)       să furnizeze operatorului instrucţiunile care trebuie urmate în ceea ce priveşte măsurile de remediere care trebuie luate; sau

(e)       să ia ea însăşi măsurile de remediere necesare.

(3)       Autoritatea competentă solicită operatorului să ia măsuri de remediere. Dacă acesta nu se achită de obligaţiile sale, prevăzute în alineatul (1) sau (2) litera (b), (c) sau (d), nu poate fi identificat sau nu este obligat să suporte costurile în temeiul prezentei directive, autoritatea competentă poate să ia ea însăşi, în ultimă instanţă, aceste măsuri.

Articolul 7 Determinarea măsurilor de remediere

(1)       Operatorii determină, în conformitate cu anexa II, măsurile de remediere posibile şi le prezintă autorităţii competente pentru aprobare, cu excepţia cazului în care aceasta a luat măsuri în temeiul articolului 6 alineatul (2) litera (e) şi alineatul (3).

(2)       Autoritatea competentă decide măsurile de remediere care trebuie puse în aplicare în conformitate cu anexa II, dacă este cazul, în colaborare cu operatorul respectiv.

(3)       În cazul în care s-au produs mai multe daune asupra mediului, iar autoritatea competentă nu poate să asigure luarea măsurilor de remediere necesare în mod simultan, aceasta este abilitată să decidă care dintre daunele aduse mediului trebuie remediată în primul rând.

Autoritatea competentă ia această decizie ţinând cont, inter alia, de caracterul, amploarea şi gravitatea respectivelor daune aduse mediului şi de posibilitatea de regenerare naturală. Trebuie luate în considerare, de asemenea, riscurile pentru sănătatea oamenilor.

(4)       Autoritatea competentă invită persoanele menţionate în articolul 12 alineatul (1) şi, în orice caz, persoanele pe terenul cărora ar trebui să se aplice măsurile de remediere, să-şi prezinte observaţiile de care ea va ţine seama.

Articolul 8 Costurile legate de prevenire şi remediere

(1)       Operatorul suportă costurile acţiunilor de prevenire şi de remediere întreprinse în temeiul prezentei directive.

(2)       Sub rezerva alineatelor (3) şi (4), autoritatea competentă recuperează, inter alia, prin intermediul unei cauţiuni sau altor garanţii corespunzătoare, de la operatorul care a cauzat dauna sau ameninţarea iminentă de producere a daunei, costurile pe care le-a suportat pentru desfăşurarea acţiunilor de prevenire sau de remediere întreprinse în temeiul prezentei directive.

Totuşi, autoritatea competentă poate decide să nu recupereze toate costurile suportate, în cazul în care cheltuielile necesare în acest scop ar fi mai mari decât suma de recuperat sau dacă operatorul nu poate fi identificat.

(3)       Un operator nu este obligat să suporte costul acţiunilor de prevenire sau de remediere întreprinse în temeiul prezentei directive, dacă poate demonstra că dauna adusă mediului sau ameninţarea iminentă de producere a acesteia:

(a)       a fost cauzată de un terţ, în pofida aplicării măsurilor de securitate corespunzătoare sau

(b)       a rezultat din respectarea unui ordin sau a unei instrucţiuni provenind de la o autoritate publică, altul (alta) decât un ordin sau o instrucţiune dat(ă) ca urmare a unei emisii sau a unui incident cauzat de activităţile proprii ale operatorului.

În aceste cazuri, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite operatorului să-şi recupereze costurile.

(4)       Statele membre pot să prevadă că operatorul nu este obligat să suporte costurile acţiunilor de remediere întreprinse în temeiul prezentei directive, dacă operatorul demonstrează că nu a comis nici o eroare sau neglijenţă şi că dauna adusă mediului a fost cauzată de:

(a)       o emisie sau un eveniment autorizat în mod expres şi cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de o autorizaţie acordată sau eliberată în temeiul actelor cu putere de lege naţionale care pun în aplicare măsurile legislative adoptate de Comunitate şi menţionate în anexa III, în vigoare la data emisiei sau a evenimentului;

(b)       o emisie sau o activitate sau orice mod de utilizare a unui produs în cadrul unei activităţi pentru care operatorul demonstrează că nu a fost considerată susceptibilă de a cauza daune asupra mediului în conformitate cu nivelul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice existent la data producerii emisiei sau a desfăşurării activităţii.

(5)       Măsurile luate de autoritatea competentă în temeiul articolului 5 alineatele (3) şi (4) şi articolul 6 alineatele (2) şi (3) nu aduc atingere răspunderii operatorului respectiv, prevăzute în prezenta directivă, şi nu aduc atingere articolelor 87 şi 88 din tratat.

Articolul 9 Repartizarea costurilor în caz de cauzalitate multiplă

Prezenta directivă nu aduce atingere actelor cu putere de lege naţionale referitoare la repartizarea costurilor în caz de cauzalitate multiplă, în special celor referitoare la împărţirea răspunderii între producătorul şi utilizatorul unui produs.

Articolul 10 Termenul limită pentru recuperarea costurilor

Autoritatea competentă este abilitată să iniţieze împotriva unui operator sau, după caz, împotriva unui terţ care a cauzat o daună sau o ameninţare iminentă de producere a unei daune, proceduri de recuperare a costurilor, legate de orice măsuri luate în temeiul prezentei directive, în termen de cinci ani de la data la care aceste măsuri au încetat sau de la data la care operatorul răspunzător sau terţul a fost identificat, fiind reţinută data cea mai recentă.

Articolul 11 Autoritatea competentă

(1)       Statele membre desemnează autoritatea competentă sau autorităţile competente responsabile pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în prezenta directivă.

(2)       Obligaţia de a identifica operatorul care a cauzat daunele sau ameninţarea iminentă de producere a daunelor, de a evalua importanţa daunelor şi de a determina măsurile de remediere care trebuie luate în temeiul anexei II revine autorităţii competente. În acest scop, autoritatea competentă este abilitată să ceară operatorului respectiv să efectueze o evaluare proprie şi să-i comunice toate informaţiile şi datele necesare.

(3)       Statele membre veghează ca autoritatea competentă să poată delega sau impune terţilor să aplice măsurile necesare de prevenire sau de remediere.

(4)       Orice decizie, luată în temeiul prezentei directive, care impune măsuri de prevenire sau de remediere, indică motivele exacte pe care se bazează. O asemenea decizie se notifică, fără întârziere, operatorului respectiv, care este în acelaşi timp informat cu privire la căile legale de remediere şi la termenele de care dispune, în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul membru respectiv.

Articolul 12 Cererea de acţiune

(1)       Persoanele fizice sau juridice:

(a)       afectate sau susceptibile de a fi afectate de dauna adusă mediului sau

(b)       care au un interes suficient în ceea ce priveşte procesul de decizie privind dauna sau

(c)       care denunţă o atingere a unui drept, în cazul în care codul de procedură administrativă a unui stat membru impune o astfel de condiţie,

au dreptul să prezinte autorităţii competente orice observaţii legate de producerea unor daune asupra mediului sau de o ameninţare de producere a unor astfel de daune de care au cunoştinţă şi au dreptul să solicite autorităţii competente să ia măsuri în temeiul prezentei directive.

Statele membre stabilesc cazurile în care există „interes suficient” sau „atingere a unui drept”.

În acest scop, interesul oricărei organizaţii neguvernamentale care activează în domeniul protecţiei mediului şi care îndeplineşte condiţiile cerute de legislaţia naţională este considerat suficient în sensul literei (b). Astfel de organizaţii sunt considerate ca beneficiare ale unor drepturi susceptibile de a face obiectul unei atingeri în sensul literei (c).

(2)       Cererea de acţiune este însoţită de informaţiile şi datele relevante care susţin observaţiile prezentate în legătură cu dauna respectivă adusă mediului.

(3)       Dacă cererea de acţiune şi observaţiile care o însoţesc indică în mod plauzibil existenţa unei daune aduse mediului, autoritatea competentă examinează aceste observaţii şi această cerere de acţiune. În asemenea cazuri, autoritatea competentă oferă operatorului în cauză posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile cu privire la cererea de acţiune şi observaţiile care o însoţesc.

(4)       Autoritatea competentă informează, în cel mai scurt timp, şi, în orice caz, în conformitate cu dispoziţiile relevante ale legislaţiei naţionale, persoanele menţionate în alineatul (1), care au prezentat observaţii autorităţii, cu privire la decizia sa de aproba sau refuza cererea de acţiune, indicând motivele care au stat la baza acestei decizii.

(5)       Statele membre pot decide să nu aplice alineatele (1) şi (4) cazurilor de ameninţare iminentă de producere a unor daune.

Articolul 13 Procedurile de recurs

(1)       Persoanele menţionate în articolul 12 alineatul (1) pot angaja o procedură de recurs la un tribunal sau la orice alt organism public independent şi imparţial în ceea ce priveşte legalitatea procedurală şi materială a deciziilor, acţiunilor sau lipsei de acţiuni ale autorităţii competente în temeiul prezentei directive.

(2)       Prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor legislaţiei naţionale care reglementează accesul la justiţie şi celor care impun epuizarea căilor administrative de recurs înainte de angajarea unei proceduri judiciare.

Articolul 14 Garanţia financiară

(1)       Statele membre iau măsuri menite să încurajeze dezvoltarea unor instrumente şi pieţe de garanţie financiară de către agenţii economici şi financiari corespunzători, inclusiv mecanisme financiare utilizate în caz de insolvabilitate, pentru a permite operatorilor să folosească instrumente de garanţie financiară pentru a acoperi responsabilităţile care le incumbă în conformitate cu prezenta directivă.

(2)       Înainte de 30 aprilie 2010, Comisia prezintă un raport privind eficienţa prezentei directive în ceea ce priveşte remedierea efectivă a daunelor aduse mediului, privind disponibilitatea, la un cost rezonabil, şi condiţiile asigurărilor, precum şi ale altor forme de garanţie financiară care să acopere activităţile menţionate în anexa III. În ceea ce priveşte garanţia financiară, raportul ia în considerare, de asemenea, aspectele următoare: o abordare progresivă, un plafon pentru garanţia financiară şi excluderea activităţilor cu risc scăzut. Ţinând cont de acest raport şi de o evaluare detaliată a impactului, inclusiv o analiză cost-beneficii, Comisia prezintă, dacă este cazul, propuneri referitoare la un sistem de garantare financiară obligatorie armonizată.

Articolul 15 Cooperarea între statele membre

(1)       În cazul în care o daună adusă mediului afectează sau este susceptibilă să afecteze mai multe state membre, acestea cooperează, inclusiv printr-un schimb corespunzător de informaţii, pentru a asigura desfăşurarea unor acţiuni de prevenire şi, dacă este necesar, de remediere a unei asemenea daune aduse mediului.

(2)       În cazul producerii unei daune asupra mediului, statul membru pe teritoriul căruia s-a produs această daună furnizează informaţii suficiente statelor membre potenţial afectate.

(3)       În cazul în care un stat membru identifică, în interiorul frontierelor sale, o daună cauzată de factori din exteriorul teritoriului său, acest stat poate informa Comisia şi orice alt stat membru în cauză cu privire la aceasta; el poate emite recomandări cu privire la adoptarea unor măsuri de prevenire sau de remediere şi poate să încerce, în conformitate cu prezenta directivă, să recupereze cheltuielile pe care le-a suportat prin adoptarea măsurilor de prevenire sau de remediere.

 

 

Articolul 16 Relaţia cu legislaţia naţională

(1)       Prezenta directivă nu împiedică statele membre să menţină sau să adopte dispoziţii mai stricte cu privire la prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului, inclusiv identificarea altor activităţi în vederea supunerii lor la cerinţele prezentei directive în ceea ce priveşte prevenirea şi remedierea, precum şi identificarea altor părţi responsabile.

(2)       Prezenta directivă nu împiedică adoptarea de către statele membre a unor dispoziţii corespunzătoare, precum interzicerea dublei recuperări a costurilor, în situaţii în care ar putea avea loc o dublă recuperare, ca urmare a acţiunilor concurente întreprinse de o autoritate competentă în temeiul prezentei directive şi de către o persoană a cărei proprietate a fost afectată de daunele aduse mediului.

Articolul 17 Aplicarea în timp

Prezenta directivă nu se aplică:

―             daunelor cauzate de o emisie, un eveniment sau un incident survenite înainte de data prevăzută în articolul 19 alineatul (1),

―             daunelor cauzate de o emisie, un eveniment sau un incident survenite după data prevăzută în articolul 19 alineatul (1), dacă acestea rezultă dintr-o activitate specifică care a avut loc şi s-a terminat înainte de data respectivă,

―             daunelor, dacă au trecut peste treizeci de ani de la emisia, evenimentul sau incidentul care le-au cauzat.

Articolul 18 Rapoarte şi revizuiri

(1)       Statele membre raportează Comisiei experienţa acumulată în temeiul prezentei directive până la 30 aprilie 2013 cel târziu. Rapoartele cuprind informaţiile şi datele menţionate în anexa VI.

(2)       Pe această bază, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului, până la 30 aprilie 2014, un raport care include toate propunerile de modificare relevante.

(3)       Raportul menţionat în alineatul (2) cuprinde o examinare:

(a)       a punerii în aplicare a:

―             articolului 4 alineatele (2) şi (4), în ceea ce priveşte excluderea din domeniul de aplicare a prezentei directive a poluării reglementate de instrumentele internaţionale menţionate în anexele IV şi V,

―             articolului 4 alineatul (3), în ceea ce priveşte dreptul operatorului de a-şi limita răspunderea în conformitate cu convenţiile internaţionale menţionate în articolul 4 alineatul (3).

Comisia ţine seama de experienţa acumulată în cadrul forurilor internaţionale relevante, precum OMI şi Euratom, şi în cadrul acordurilor internaţionale relevante, precum şi de măsura în care aceste instrumente au intrat în vigoare şi/sau au fost puse în aplicare în statele membre şi/sau au fost modificate, ţinând cont de toate cazurile relevante de daune aduse mediului rezultate din asemenea activităţi, acţiunea de remediere întreprinsă şi diferenţele între nivelurile de răspundere din statele membre, luând în considerare relaţia între răspunderea proprietarului navei şi contribuţiile destinatarului petrolului, precum şi orice studiu relevant întreprins de Fondul internaţional pentru acordarea de compensaţii pentru daunele datorate poluării cu hidrocarburi.

(b)       a aplicării prezentei directive pentru daunele aduse mediului cauzate de organismele modificate genetic (OMG), în special ţinând cont de experienţa acumulată în cadrul forurilor şi convenţiilor internaţionale relevante, precum Convenţia privind diversitatea biologică şi Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea şi ţinând cont de consecinţele eventualelor cazuri de producere a unor daune asupra mediului din cauza OMG;

(c)       a aplicării prezentei directive în ceea ce priveşte speciile şi habitatele naturale protejate;

(d)       a instrumentelor susceptibile de a fi incluse în anexele III, IV şi V.

Articolul 19 Punerea în aplicare

(1)       Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 30 aprilie 2007 cel târziu. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la aceasta.

Când statele membre adoptă aceste dispoziţii, ele conţin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2)       Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum şi un tabel de corespondenţă între prezenta directivă şi dispoziţiile naţionale adoptate.

Articolul 20 Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în ziua publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 21 Destinatarii

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Strasbourg, 21 aprilie 2004.

 

Pentru Parlamentul European

 

Pentru Consiliu

Preşedintele

 

Preşedintele

P. COX

 

D. ROCHE

ANEXA I

CRITERIILE MENŢIONATE ÎN ARTICOLUL 2 PUNCTUL 1 LITERA (A)

Amploarea daunei care a avut efecte negative asupra realizării sau menţinerii stării de conservare favorabile a habitatelor sau speciilor trebuie evaluată în raport cu starea de conservare din perioada în care s-a produs dauna, cu serviciile furnizate de valoarea lor peisagistică şi cu capacitatea lor de regenerare naturală. Ar trebui definite schimbările negative semnificative ale stării iniţiale prin intermediul unor date cuantificabile, precum:

―             mărimea populaţiei, densitatea ei şi suprafaţa acoperită,

―             rolul populaţiei respective sau al zonei prejudiciate legat de conservarea speciei sau a habitatului, raritatea speciei sau a habitatului (evaluate la nivel local, regional şi superior, inclusiv la nivel comunitar),

―             capacitatea de înmulţire a speciei (în funcţie de dinamica proprie acestei specii sau populaţii), viabilitatea sa sau capacitatea de regenerare naturală a habitatului (în funcţie de dinamica proprie speciilor sale caracteristice sau populaţiilor lor),

―             capacitatea speciei sau a habitatului de a se reface în termen scurt după producerea daunei, fără vreo altă intervenţie decât măsurile sporite de protecţie, şi de a atinge o stare, datorată exclusiv dinamicii speciei sau habitatului, echivalentă sau superioară stării iniţiale.

Daunele care au efecte demonstrate asupra sănătăţii oamenilor trebuie considerate ca fiind daune considerabile.

Următoarele daune nu trebuie să se califice ca daune considerabile:

―             variaţiile negative mai mici decât fluctuaţiile naturale considerate a fi normale pentru specia respectivă sau habitatul respectiv,

―             variaţiile negative datorate unor cauze naturale sau care rezultă din intervenţii legate de gestionarea normală a locurilor, definită în registrele habitatului, documentele de stabilire a obiectivelor sau conformă practicii anterioare a proprietarilor sau operatorilor,

―             daunele aduse speciilor sau habitatelor pentru care se stabileşte că acestea se vor reface într-un termen scurt şi fără intervenţie ajungând la starea iniţială sau la o stare prin care se va ajunge, datorită exclusiv dinamicii speciei sau habitatului, la o stare considerată echivalentă sau superioară stării iniţiale.

ANEXA II

REMEDIEREA DAUNELOR ADUSE MEDIULUI

Prezenta anexă stabileşte un cadru comun care trebuie aplicat pentru a alege măsurile cele mai potrivite pentru a asigura remedierea daunelor aduse mediului.

1.         Remedierea daunelor aduse apelor sau speciilor sau habitatelor naturale protejate

Remedierea daunelor aduse mediului în ceea ce priveşte apele, speciile sau habitatele naturale protejate se realizează prin readucerea mediului la starea sa iniţială cu ajutorul unor acţiuni de remediere primară, complementară şi compensatorie, unde:

(a)       remedierea „primară” înseamnă o măsură de remediere prin care resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile deteriorate revin la starea iniţială sau se apropie de aceasta;

(b)       remedierea „complementară” înseamnă orice măsură de remediere întreprinsă cu privire la resursele naturale şi/sau servicii pentru a compensa faptul că remedierea primară nu determină refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor prejudiciate;

(c)       remedierea „compensatorie” înseamnă orice acţiune întreprinsă în scopul compensării pierderilor intermediare de resurse naturale şi/sau de servicii care au loc între data producerii daunei şi momentul în care remedierea primară şi-a făcut pe deplin efectul;

(d)        „pierderile intermediare” sunt pierderile care rezultă din faptul că resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate nu pot să-şi îndeplinească funcţiile ecologice sau să furnizeze servicii altor resurse naturale sau publicului până la producerea efectelor măsurilor primare sau complementare. Ele nu pot consta într-o compensaţie financiară acordată publicului.

În cazul în care o acţiune de remediere primară nu determină revenirea mediului la starea lui iniţială, se realizează o acţiune de remediere complementară. În plus, pentru a compensa pierderile intermediare suferite, se întreprinde o acţiune de remediere compensatorie.

Remedierea daunelor aduse mediului, în ceea ce priveşte daunele aduse apelor sau speciilor sau habitatelor naturale protejate, implică, de asemenea, eliminarea oricărui risc semnificativ de impact negativ asupra sănătăţii oamenilor.

1.1.     Obiectivele remedierii

Scopul remedierii primare

1.1.1. Scopul remedierii primare este de a readuce resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate la starea lor iniţială sau la o stare apropiată de aceasta.

Scopul remedierii complementare

1.1.2. Dacă resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate nu revin la starea lor iniţială, se întreprinde o remediere complementară. Scopul remedierii complementare este de a furniza un nivel al resurselor naturale şi/sau al serviciilor similar cu cel care ar fi fost furnizat, dacă locul prejudiciat ar fi revenit la starea lui iniţială, inclusiv, dacă este cazul, într-un alt loc. Dacă este posibil şi oportun, celălalt loc ar trebui să fie legat geografic de locul prejudiciat, având în vedere interesele populaţiei afectate.

Scopul remedierii compensatorii

1.1.3. Remedierea compensatorie se întreprinde pentru a compensa pierderile intermediare de resurse naturale şi de servicii până la regenerarea lor. Această compensare aduce îmbunătăţiri suplimentare habitatelor naturale şi speciilor protejate sau apelor, fie în locul prejudiciat, fie într-un alt loc. Ea nu constă într-o compensaţie financiară acordată publicului.

1.2.     Identificarea măsurilor de remediere

Identificarea măsurilor de remediere primară

1.2.1. Se iau în considerare opţiunile pentru acţiuni menite să apropie direct resursele naturale şi serviciile de starea lor iniţială în ritm accelerat sau prin regenerare naturală.

Identificarea măsurilor de remediere complementară şi compensatorie

1.2.2. La determinarea importanţei măsurilor de remediere complementară şi compensatorie, se utilizează în primul rând abordările vizând o echivalenţă resursă-resursă sau serviciu-serviciu. În cadrul acestor abordări, se iau în considerare în primul rând acţiunile care furnizează resurse naturale şi/sau servicii de acelaşi tip, calitate şi cantitate cu cele prejudiciate. Dacă nu este posibil, se furnizează alte resurse naturale şi/sau servicii. De exemplu, o reducere a calităţii poate fi compensată cu aplicarea mai multor măsuri de remediere.

1.2.3. În cazul în care nu se pot utiliza abordările prioritare vizând o echivalenţă resursă-resursă sau serviciu-serviciu, se folosesc alte tehnici de evaluare. Autoritatea competentă poate recomanda metoda care trebuie folosită, de exemplu evaluarea monetară, pentru a determina importanţa măsurilor de remediere complementare şi compensatorii necesare. Dacă se poate face o evaluare a pierderilor de resurse şi/sau servicii, însă evaluarea resurselor naturale şi/sau a serviciilor de substituire nu se poate face în timp util sau la un cost rezonabil, autorităţile competente pot opta pentru măsurile de remediere al căror cost este echivalent cu valoarea monetară estimată a resurselor naturale şi/sau a serviciilor pierdute.

Măsurile de remediere complementare şi compensatorii ar trebui concepute în aşa fel încât să prevadă recurgerea la resurse naturale şi/sau servicii suplimentare, ţinând seama de preferinţele de timp şi de planificare a măsurilor de remediere. De exemplu, cu cât este mai lungă perioada de revenire la starea iniţială, cu atât măsurile de remediere compensatorie aplicate vor fi mai ample (toate celelalte rămân egale).

1.3.     Alegerea opţiunilor de remediere

1.3.1. Opţiunile de remediere rezonabile ar trebui evaluate cu ajutorul celor mai bune tehnici disponibile, bazate pe următoarele criterii:

―             Efectul fiecărei opţiuni asupra sănătăţii şi securităţii publice,

―             Costul punerii în aplicare a opţiunii,

―             Perspectivele de reuşită a fiecărei opţiuni,

―             Măsura în care fiecare opţiune va împiedica orice daună care s-ar putea produce în viitor şi va evita daunele colaterale care s-ar putea produce ca rezultat al punerii în aplicare a acestei opţiuni,

―             Măsura în care fiecare opţiune are efecte favorabile asupra fiecărui component al resursei naturale şi/sau serviciului,

―             Măsura în care fiecare opţiune ţine cont de aspectele sociale, economice şi culturale relevante şi de alţi factori relevanţi specifici locului,

―             Termenul necesar pentru remedierea efectivă a daunei aduse mediului,

―             Măsura în care fiecare opţiune permite reabilitarea locului în care s-a produs dauna asupra mediului,

―             Legătura geografică cu locul afectat.

1.3.2. La evaluarea diferitelor opţiuni de remediere identificate, se pot alege măsuri de remediere primară care nu restabilesc în întregime starea iniţială a apelor sau a speciilor sau habitatelor naturale protejate care au fost prejudiciate sau care o restabilesc mai încet. Această decizie se poate lua numai dacă resursele naturale şi/sau serviciile pierdute la locul primar, ca urmare a deciziei, sunt compensate de o consolidare a acţiunilor complementare sau compensatorii care pot să furnizeze un nivel de resurse naturale şi/sau servicii similar cu nivelul celor pierdute. Acest lucru se va întâmpla, de exemplu, dacă resursele naturale şi/sau serviciile echivalente ar putea fi furnizate în altă parte cu costuri mai mici. Aceste măsuri de remediere suplimentare se definesc în conformitate cu regulile prevăzute la punctul 1.2.2.

1.3.3. Fără să aducă atingere regulilor prevăzute la punctul 1.3.2, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3), autoritatea competentă este abilitată să decidă că nu ar mai trebui să se ia alte măsuri de remediere, dacă:

(a)       măsurile de remediere care au fost deja luate garantează că nu mai există nici un risc considerabil de impact negativ asupra sănătăţii oamenilor, apelor sau speciilor şi habitatelor naturale protejate şi

(b)       costurile măsurilor de remediere care ar trebui să se ia pentru a ajunge la starea iniţială sau la un nivel similar ar fi disproporţionate faţă de beneficiile ecologice aşteptate.

2.         Remedierea daunelor aduse solului

Se iau măsurile necesare pentru a garanta, cel puţin, eliminarea, controlul, limitarea sau reducerea contaminanţilor relevanţi, astfel încât solurile contaminate, ţinând cont de utilizarea lor actuală sau prevăzută pentru viitor în momentul producerii daunelor, să nu mai prezinte vreun risc considerabil de impact negativ asupra sănătăţii oamenilor. Existenţa unui astfel de risc se apreciază prin intermediul unor proceduri de evaluare a riscurilor, luând în considerare caracteristicile şi funcţia solurilor, tipul şi concentraţia de substanţe, preparate, organisme sau microorganisme nocive, gradul de risc pe care îl prezintă şi posibilitatea de dispersie. Utilizarea se stabileşte pe baza reglementărilor privind utilizarea solului sau a altor reglementări relevante în vigoare, dacă este cazul, în momentul producerii daunei.

Dacă destinaţia solurilor se schimbă, se iau toate măsurile necesare pentru a preveni orice risc de impact negativ asupra sănătăţii oamenilor.

În absenţa unor reglementări în domeniul utilizării solurilor sau a altor reglementări relevante, natura zonei relevante în care s-a produs dauna determină, ţinând cont de potenţialul de dezvoltare a zonei, utilizarea solului respectiv.

Se ia în considerare o opţiune de regenerare naturală, adică o opţiune în care nu are loc nici o intervenţie umană directă în procesul de reabilitare.

ANEXA III

ACTIVITĂŢILE MENŢIONATE ÎN ARTICOLUL 3 ALINEATUL (1)

1.         Funcţionarea instalaţiilor care face obiectul unui permis, în temeiul Directivei 96/61/CE a Consiliului din 24 septembrie 1996 privind prevenirea şi reducerea integrată a poluării[8]. Este vorba despre toate activităţile menţionate în anexa I la Directiva 96/61/CE a Consiliului, cu excepţia instalaţiilor sau părţilor de instalaţii utilizate pentru cercetare, dezvoltare şi testarea unor noi produse şi procedee.

2.         Operaţiunile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, recuperarea şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, inclusiv supravegherea acestor operaţiuni şi gestionarea ulterioară a staţiilor de eliminare, care fac obiectul unui permis sau al unei înregistrări în temeiul Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile[9] şi al Directivei 91/689/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind deşeurile periculoase[10].

Aceste activităţi presupun, între altele, exploatarea rampelor de deşeuri în temeiul Directivei 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri[11] şi exploatarea instalaţiilor de incinerare în temeiul Directivei 2000/76/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind incinerarea deşeurilor[12].

În sensul prezentei directive, statele membre pot decide că aceste activităţi nu includ împrăştierea, în scopuri agricole, a nămolului de epurare provenit din instalaţiile de tratare a apelor urbane reziduale, tratate în conformitate cu un standard aprobat.

3.         Orice deversare în apele interioare de suprafaţă care face obiectul unei autorizări prealabile în conformitate cu Directiva 76/464/CEE a Consiliului din 4 mai 1976 privind poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase evacuate în mediul acvatic al Comunităţii[13].

4.         Orice deversare a substanţelor în apele subterane, care face obiectul unei autorizări prealabile în temeiul Directivei 80/68/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1979 privind protecţia apelor subterane împotriva poluării cauzate de anumite substanţe periculoase[14].

5.         Deversarea sau introducerea unor substanţe poluante în apele de suprafaţă sau subterane care fac obiectul unui permis, al unei autorizaţii sau al unei înregistrări în temeiul Directivei 2000/60/CE.

6.         Captarea şi îndiguirea apelor supuse unei autorizări prealabile în temeiul Directivei 2000/60/CE.

7.         Fabricarea, utilizarea, stocarea, tratarea, condiţionarea, eliminarea în mediu şi transportul la locul de depozitare a:

(a)       substanţelor periculoase în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 67/548/CEE a Consiliului din 27 iunie 1967 privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase[15];

(b)       preparatelor periculoase în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 1999/45/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 mai 1999 privind armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la clasificarea, ambalarea şi etichetarea preparatelor periculoase[16];

(c)       produselor fitofarmaceutice prevăzute în articolul 2 punctul (1) din Directiva 91/414/CEE a Consiliului din 15 iulie 1991 privind introducerea pe piaţă a produselor fitofarmaceutice[17];

(d)       produselor biocide prevăzute în articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/8/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 16 februarie 1998 privind comercializarea produselor biodestructive[18].

8.         Transportul rutier, feroviar, pe cale navigabilă, maritim sau aerian al mărfurilor periculoase sau al mărfurilor poluante definite în anexa A la Directiva 94/55/CE a Consiliului din 21 noiembrie 1994 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind transportul rutier de mărfuri periculoase[19] sau în anexa la Directiva 96/49/CE a Consiliului din 23 iulie 1996 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind transportul feroviar de mărfuri periculoase[20] sau în Directiva 93/75/CEE a Consiliului din 13 septembrie 1993 privind cerinţele minime pentru navele care au ca destinaţie sau punct de plecare porturile Comunităţii si care transportă mărfuri periculoase ori poluante[21].

9.         Exploatarea instalaţiilor supuse unei autorizări în temeiul Directivei 84/360/CEE a Consiliului din 28 iunie 1984 privind combaterea poluării atmosferice provenite de la instalaţiile industriale[22], în ceea ce priveşte eliminarea în aer a substanţelor poluante reglementate de directiva menţionată anterior.

10.      Orice utilizare limitată, inclusiv transportul, a microorganismelor modificate genetic în sensul Directivei 90/219/CEE a Consiliului din 23 aprilie 1990 privind utilizarea limitată a microorganismelor modificate genetic[23].

11.      Orice diseminare deliberată în mediu, orice transport sau introducere pe piaţă a organismelor modificate genetic în sensul Directivei 2001/18/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului[24].

12.      Transportul transfrontalier al deşeurilor, în interiorul, la intrarea sau la ieşirea din Uniunea Europeană, se supune unei autorizări prealabile sau se interzice în sensul Regulamentului (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi la ieşirea din Comunitatea Europeană[25].

ANEXA IV

CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE MENŢIONATE ÎN ARTICOLUL 4 ALINEATUL (2)

(a)       Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind răspunderea civilă pentru daune datorate poluării cu hidrocarburi;

(b)       Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind înfiinţarea unui fond internaţional pentru acordarea de compensaţii pentru daunele datorate poluării cu hidrocarburi;

(c)       Convenţia internaţională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru daune datorate poluării cu hidrocarburi utilizate pentru propulsia navei;

(d)       Convenţia internaţională din 3 mai 1996 privind responsabilitatea şi acordarea de compensaţii pentru daunele legate de transportul pe mare al substanţelor periculoase şi nocive;

(e)       Convenţia din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru daunele cauzate în timpul transportului rutier, feroviar şi pe cale navigabilă a mărfurilor periculoase.

 

 

ANEXA V

INSTRUMENTELE INTERNAŢIONALE MENŢIONATE ÎN ARTICOLUL 4 ALINEATUL (4)

(a)       Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul energiei nucleare şi Convenţia Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;

(b)       Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă în domeniul energiei nucleare;

(c)       Convenţia din 12 septembrie 1997 privind finanţarea suplimentară pentru daunele nucleare;

(d)       Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;

(e)       Convenţia de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în domeniul transportului maritim al materialului nuclear.

ANEXA VI

INFORMAŢIILE ŞI DATELE MENŢIONATE ÎN ARTICOLUL 18 ALINEATUL (1)

Rapoartele prevăzute în articolul 18 alineatul (1) conţin o listă a cazurilor de daune aduse mediului şi a cazurilor de răspundere în temeiul prezentei directive, cu următoarele informaţii şi date pentru fiecare caz:

1.         Tipul de daună adusă mediului, data la care această daună s-a produs şi/sau a fost descoperită şi data la care au fost deschise procedurile prevăzute în prezenta directivă.

2.         Codul de clasificare a activităţilor persoanei sau persoanelor juridice responsabile[26].

3.         Dacă părţile responsabile sau entităţile calificate au iniţiat proceduri de recurs judiciar. (Se specifică tipul solicitanţilor şi rezultatele procedurilor).

4.         Rezultatele procesului de remediere.

5.         Data încheierii procedurilor.

Statele membre pot include în rapoartele lor orice alte informaţii şi date pe care le consideră utile pentru a permite evaluarea corectă a funcţionării prezentei directive, de exemplu:

1.         Costurile suportate pentru desfăşurarea procedurilor de remediere şi prevenire, în sensul prezentei directive:

―             plătite direct de către părţile responsabile, dacă aceste informaţii sunt disponibile;

―             recuperate de la părţile responsabile;

―             nerecuperate de la părţile responsabile. (Se indică motivele pentru care aceste costuri nu au fost recuperate.)

2.         Rezultatele acţiunilor de promovare şi de punere în aplicare a instrumentelor de garanţie financiară utilizate în conformitate cu prezenta directivă.

3.         O evaluare a costurilor administrative anuale suplimentare suportate de autorităţile publice pentru crearea şi punerea în funcţiune a structurilor administrative necesare pentru punerea în aplicare  şi respectarea prezentei directive.

Declaraţia Comisiei privind articolul 14 alineatul (2) — Directiva privind responsabilitatea pentru daune aduse mediului

Comisia ia notă de articolul 14 alineatul (2). În conformitate cu acest articol, Comisia va prezenta, la şase ani de la intrarea în vigoare a directivei, un raport care include, inter alia, disponibilitatea, la un cost rezonabil, şi condiţiile asigurărilor, precum şi alte tipuri de garanţie financiară. Raportul va ţine cont, în special, de dezvoltarea prin intermediul forţelor pieţei a unor produse corespunzătoare de garanţie financiară legate de aspectele menţionate. El va lua în considerare, de asemenea, o abordare progresivă în funcţie de tipul daunei şi de natura riscurilor. Ţinând seama de acest raport, Comisia îşi va prezenta, dacă este cazul şi în cel mai scurt timp, propunerile. Comisia va realiza o evaluare a impactului, referindu-se la aspecte economice, sociale şi de mediu, în conformitate cu regulile relevante în vigoare, în special Acordul interinstituţional privind o mai bună legiferare şi Comunicarea Comisiei privind evaluarea impactului [COM(2002) 276 final].


[1] JO C 151 E, 25.6.2002, p. 132.

[2] JO C 241, 7.10.2002, p. 162.

[3] Avizul Parlamentului European din 14 mai 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial), poziţia comună a Consiliului din 18 septembrie 2003 (JO C 277 E, 18.11.2003, p. 10) şi poziţia Parlamentului European din 17 decembrie 2003 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial). Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 31 martie 2004 şi Decizia Consiliului din 30 martie 2004.

[4] JO L 103, 25.4.1979, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 807/2003 (JO L 122, 16.5.2003, p. 36).

[5] JO L 206, 22.7.1992, p. 7. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului (JO L 284, 31.10.2003, p. 1).

[6] JO L 327, 22.12.2000, p. 1. Directivă modificată de Decizia 2455/2001/CE (JO L 331, 15.12.2001, p. 1).

[7] JO L 12, 16.1.2001, p. 1. Regulament modificat de Regulamentul (CE) nr. 1496/2002 al Comisiei (JO L 225, 22.8.2002, p. 13).

[8] JO L 257, 10.10.1996, p. 26. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[9] JO L 194, 25.7.1975, p. 39. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[10] JO L 377, 31.12.1991, p. 20. Directivă modificată ultima dată de Directiva 94/31/CE (JO L 168, 2.7.1994, p. 28).

[11] JO L 182, 16.7.1999, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[12] JO L 332, 28.12.2000, p. 91.

[13] JO L 129, 18.5.1976, p. 23. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2000/60/CE.

[14] JO L 20, 26.1.1980, p. 43. Directivă modificată ultima dată de Directiva 91/692/CEE (JO L 377, 31.12.1991, p. 48).

[15] JO 196, 16.8.1967, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 807/2003.

[16] JO L 200, 30.7.1999, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[17] JO L 230, 19.8.1991, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 806/2003 (JO L 122, 16.5.2003, p. 1).

[18] JO L 123, 24.4.1998, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[19] JO L 319, 12.12.1994, p. 7. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2003/28/CE a Comisiei (JO L 90, 8.4.2003, p. 45).

[20] JO L 235, 17.9.1996, p. 25. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2003/29/CE a Comisiei (JO L 90, 8.4.2003, p. 47).

[21] JO L 247, 5.10.1993, p. 19. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2002/84/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 324, 29.11.2002, p. 53).

[22] JO L 188, 16.7.1984, p. 20. Directivă modificată ultima dată de Directiva 91/692/CEE (JO L 377, 31.12.1991, p. 48).

[23] JO L 117, 8.5.1990, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[24] JO L 106, 17.4.2001, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1830/2003 (JO L 268, 18.10.2003, p. 24).

[25] JO L 30, 6.2.1993, p. 1. Regulament modificat ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 2557/2001 al Comisiei (JO L 349, 31.12.2001, p. 1)

[26]Se poate utiliza codul NACE [Regulamentul (CEE) nr. 3037/90 al Consiliului din 9 octombrie 1990 privind clasificarea statistică a activităţilor economice în Comunitatea Europeană (JO L 293, 24.10.1990, p. 1)]

X

Clic aici pentru a închide harta



Alegeți un județ de pe hartă pentru a fi redirecționat spre autoritatea locală.